fiule, sunt pasional




este normal sa plangi la un film. mai ales daca esti autor trebuie sa fii instabil emotional, dezechilibrat, frustrat, complexat...traumatizat. si sa nu fie ceva a la godard ca e lame. tre sa fie ceva introspectiv. filmul trebuie sa te lase ca spectator, fara speranta. nu poti atinge asta decat atingand un stadiu avansat al descumpanirii. eu cand eram mic am plans la titanic si s-a ras de mine. de atunci nu pot sa mai plang la un film. nici macar la unul prost. nici macar la lars von trier, acel satanist indoctrinat. nu stiu daca chiar mi-am auto impus si auto indus desensibilizarea, dar tind sa cred ca este vorba de un blocaj, o stapanire de sine, am devenit precaut. asta impune rigidate si deseori frustrant este ca filmele ma emotioneaza profund. gandeste-te la o trauma de genul "ruda moarta". genul asta de soc se apropie de fatalismul unora ca bergman si de teama morbida de moarte. caracter obscur. asa ca faci ceva care sa te lase rece. sa te manance pe interior. sa fii un fifi boy si sa fii cool in acelasi timp. ca si cu copiii. trebuie sa-ti doresti sa ai un copil neatragator. doar asa poti nadajdui ca va deveni intelept. alminteri cu un copil atragator nu poti nazui decat ca va fi fericit in autosuficienta lui. ceea ce pentru un parinte e suficient, ce-i drept. dar totul devine zadarnic intr-o lume tot mai cosmetizata. si atunci cum sa nu ma deprim cand un film ca "300" cu abordarea aia teribila are un asemenea succes comercial. asta vorbeste cat de shallow sunt entuziasmatii gay. si-atunci te intrebi "pentru ce? pentru cine...imi exercit creativitatea?" pentru confortul meu mental? lumea e decazuta, depravata, ignoranta...si totul se reduce la motivarea intrinseca. ce lume dezechilbrata. construim rachete in loc sa locuim in copaci si sa invatam sa ne iubim. ce frumos era cand hentaiurile nu erau animate. si-atunci imi da o lacrima...atunci... imi da... o lacrima. de ce? Pentru ca fiule, sunt pasional.